Meseria care m-a învățat nu doar să văd cât este de important să înțelegem limbajul celuilalt, ci și să vedem că în familie uităm să-l traducem.

– Mami! – se auzi glasul cristalin al fiicei de 4 ani

– Da – am răspuns eu privind în continuare ecranul computerului și galopând în continuare degetele pe tastatură.

– Mami! – strigă fiica a doua oară

– Da, spune! Te aud! – în timp ce ochii erau lipiți de ecran, mintea așezată printre cuvinte și încă fugăream tastele cu viteză halucinantă.

– Mami, fii atentă! – mi-a zis din nou glasul cristalin, puțin mai tare, însă nu țipat, nu nervos.

– Da, mami! Sunt atentă! – am zis eu întorcând fugitiv privirea și capul spre ea, însă încă scriam galopant litere în continuare. Privirea mea s-a intersectat cu a ei preț de o secundă. Poate două.
– Mami, uită-te la mine! – mi-a strigat din nou copila în timp ce mânuța ei s-a așezat ferm pe brațul meu drept.

M-am întors spre ea. Am privit-o. Privirea din acei ochișori mari și negri, vocea ei suavă, resemnată și duioasă când a spus „Mami, mie mi-e dor de tine cu tine acasă!” m-au săgetat direct în suflet, unde bucăți din mine s-au cutremurat.

Și acum am în ochii minții acea imagine, acea fetiță dulce și frumoasă. Iar privirea ei cu ochișori de căprioară, privindu-mă cu dor este motivul pentru care cartea care nu există (încă) trebuie să existe.

Așa ar începe cartea mea despre viața traducătorului, a profesionistului perfecționist petrecută în sânul familiei. Cartea aceasta ar fi pe rând vocea mamei, a tatălui și a adolescentei.

De ce așa?

Pentru că se creează o „prăpastie” între generații și acea perioadă este una dintre etapele cele mai provocatoare, atât pentru copil, cât și pentru părinți. Trăim vremuri din ce în ce mai provocatoare, atât pentru părinți, cât și pentru copiii lor. Însă noi, adulții, suntem cei care putem micșora această prăpastie.

Cartea ar fi despre mine, în care să te regăsești tu, dragă mămică și femeie.

Cartea aceasta ar fi despre tată, în care să te regăsești tu, dragă tăticule.

Cartea aceasta ar fi despre vocea adolescentină, în care să te regăsești tu, draga mea copilă care te simți nevăzută și neînțeleasă!

Ar avea cinci secțiuni sau capitole. Fiecare dintre ele ar fi:

1) Vocea traducătorului – lumea tehnică, precisă, trăită printre termene limită, nopți albe și mii de pagini traduse. Ar spune povestiri despre trăirile interioare, învățămintele și experiența profesională

2) Vocea mamei – caldă, încercată de vină, alteori de bucurie, de regrete, alteori de iertare, uneori confuză și speriată, dar întotdeauna plină de iubire.

3) Vocea tatălui – personajul pragmatic, susținător financiar, care și el, ascunde în spatele alergăturii rănile lui

4) Vocea adolescentei – cu strigăt interior, tăcere la exterior, cu frica de sensibilitate mascată în sarcasm, ironii și „dat ochii peste cap”, neștiind să-și numească și exprime trăirile interioare

5) Vocea observatorului – cea care unește toate capitolele și traduce emoțiile, devenind puntea care leagă limbajele tuturor vocilor. Când meseria de traducător al cuvintelor devine resursă a traducerii interioare.

Ar fi un amestec armonios îmbinat între biografie, dezvoltare personală și profesionalism. Ar fi genul de carte pe care să-l citească oricare dintre aceste categorii (mămici, tătici și adolescenți) și să regăsească în ea bucățile nevorbite ale celuilalt. Iar la final, să-și găsească în vocea observatorului propria înțelepciune lăuntrică a sincerității, deschiderii și curajul de a renunța la măști în fața copiilor. Și-ar căuta definiția interioară pentru a „fi puternic!”, nu ce crede fiecare că înseamnă, în baza altor modele nesănătoase. Fiecare dintre noi este unic, fiecare dintre noi dă sensuri diferite cuvintelor. Este genul de carte care mi-ar plăcea să fie disponibilă la Editura NICULESCU.

Capitolul  I – Vocea traducătorului autorizat și specializat

În luna decembrie a lui 2006 aveam să obțin autorizația de traducător și interpret pentru limbile engleză și franceză. La foarte scurt timp, m-am apucat să caut pe internet birouri de traduceri din oraș și din București, trimițând CV-ul meu acelora al căror site web mă atrăgea (vizual, cu aspect profesionist).

Deseori am fost întrebată cum de aveam atât de mulți colaboratori după un timp foarte scurt. Soluția părea atât de evidentă pentru mine, însă nu pentru toți la acea vreme. Răspunsul meu era „Avem internet, să-l folosim!”. Am ajuns inclusiv să colaborez cu clienți sau birouri din SUA, Ungaria, Bulgaria, China, Polonia.

Am strâns aproape 20 de ani de traduceri specializate în domeniile mele de interes, printre care tehnic, tehnologic și juridic. Am tradus texte mari și foarte mari. Mii și mii de pagini. Am tradus cărți ale unor profesori universitari, care au fost publicate în Germania și SUA.

Nu-mi plăcea să traduc acte, simțeam că mă limitează. Le consideram banale și că nu mă ajută să-mi extind cunoștințele și să mă autodepășesc. Îmi plăcea să fiu mereu la curent cu tehnologia, cu „moda” în traduceri. Mă număram printre pionierii care foloseau o gamă largă de instrumente CAT (Computer-Assisted Translation), când mulți încă nu știau de existența lor. Mi-am împins limitele, atât profesional, cât și fizic, dar mai ales emoțional și psihic din păcate: cu termenele ce păreau imposibile, cu nopțile nedormite și presiunea continuă.

În același timp, găseam o bucurie lăuntrică, pentru că traducerea nu este un proces în care apeși o combinație de taste și puf! Gata, a apărut textul în limba țintă. Înseamnă căutare în dicționare, glosare și pe site-urile și forumurile de profil ale traducătorilor.

A fost o meserie care m-a format și m-a ajutat să mă disciplinez.

Prin această meserie am învățat să caut adevărul unui text, nu doar echivalentul superficial cum o face în vremurile noastre inteligența artificială…

Un traducător corect și bun se va specializa pe anumite domenii, nu va traduce „orice”. De exemplu, eu nu făceam traduceri medicale.

Plăcerea de a traduce mai înseamnă să nu te plafonezi, pretinzând că ești un traducător perfect.

Trăim într-o lume care avansează foarte rapid, atât din punct de vedere al Internetului și al tehnologiei, cât și din punct de vedere al modificărilor care au loc mai ales datorită globalizării. Prin urmare, consider că nu există niciodată ocazia de a afirma „știu suficient!”. În permanență apar instrumente și programe noi sau termeni și reguli gramaticale noi. Mintea traducătorului trebuie să fie mereu alertă și să se „upgradeze” la tehnologiile care se dezvoltă sau apar pe piață, la fel cum își „upgradează” programele sau computerul.

De asemenea, dacă nu există pasiune, nu va exista nici simțul răspunderii și seriozitatea, pentru că nu va face față stresului care vine odată cu termenele de predare strâmte și foarte strâmte (mai toți clienții vor traducerile ieri sau chiar alaltăieri, dacă s-ar putea) sau cuvintelor dificile care par uneori intraductibile. Are nevoie totodată de creativitate și spontaneitate.

Un bun exemplu pentru mine în acest sens rămâne o experiență de interpretariat. Stăteam în picioare lângă speakerul englez. Publicul era așezat pe scaune în fața noastră. Vedeam doar ochii mari care parcă nu clipeau. Speakerul în cauză făcea glume pe alocuri. Știi, genul acela de glume tipic englezești, cu un joc de cuvinte intraductibil sau care-și pierde farmecul odată tradus. Sau cu umor sec. Eu râdeam, că înțelegeam, dar pe milisecundă, imploram neuronii să găsească variante rapide de a traduce fără să pierd umorul. În timp ce ochii mă priveau cu pupilele dilatate, zâmbet larg pe față și urechile făcute pâlnie!

Simțeam cum mă trec apele. Pentru că degeaba știi o limbă străină dacă nu ești (încă) obișnuit să te expui în fața publicului! Totul cu rapiditate! Important este că totul se termină cu bine, pentru că toți avem în noi resurse precum creativitate și spontaneitate. Cheia este să le chemăm repede la suprafață când ne sunt necesare! Mă și amuz când mă uit în urmă! Ce zboară timpul! – și oftez cu nostalgie.

Ah, cel mai mult mă amuzam  când vedeam „arbore” (la motor) tradus cu „tree” (copac) în loc de „shaft”. Cel mai la îndemână exemplu!

Nu există magie. Este posibil ca unele persoane, de când au apărut Google Translate și alte aplicații similare și, mai nou, ChatGPT, să considere că activitatea de a traduce se bazează pe o magie prin care traducătorul apasă repede câteva taste și gata, a tradus în orice limbă vrea el.

Nu, un client profesionist, care dorește calitate, va apela întotdeauna la un traducător specializat și autorizat. Pentru a atinge calitatea dorită, este nevoie de muncă, de investiție în resurse și de eforturi. Altfel, se va trezi cu mulți copaci în ogradă în loc de „arbori” la motor.

În timp ce perfecționarea și perfecțiunea atingeau cote maxime în meseria mea, cu responsabilitate față de clienți și termenele de predare, în propria mea casă ratam însă de multe ori cele mai importante cuvinte și momente.

Prezența mea emoțională începuse să devină destul de aleatorie. Perfecționismul profesional, alergătura după resurse financiare (pentru copii! Ironic, nu?) și presiunea termenelor de predare aveau să-și spună cuvântul.

Burnoutul este o realitate. Mi s-a întâmplat în 2016.

Partea bună? M-a ajutat să mă reconfigurez.

Am ales altă abordare și alt drum. În prezent, fac în principal traduceri literare și am tradus deja două cărți care abia aștept să fie publicate. Pe lângă această pasiune a traducerilor pe care o practic acum sub o altă formă, organizez workshopuri pentru femei cu întâlniri săptămânale la Șezătoarea urbană MindCocktail, ateliere de creație „Șezători în culori” și lansez produse digitale în payhip. Pentru că povestea fiecăreia dintre noi poate deveni instrument de susținere, de inspirație și de încurajare pentru alte persoane.

Capitolul 2 – Vocea mamei

Capitolul 3 – Vocea tatălui

Capitolul 4 – Vocea adolescentei

Capitolul 5 – Vocea observatorului

Când meseria de traducător, setea de cunoaștere și de autodescoperire, cursurile de consilier de dezvoltare personală și de NLP se adună laolaltă îți (re)capeți vocea în familie!

Am învățat să mă așez în rolul meu, strângând laolaltă resursele traducătorului, ale facilitatorului de grupuri, ghidului și observatorului interior. Este rolul prin care unesc vocile. Învăț să vorbesc pe limba fiecăruia.

Nu este niciodată prea târziu pentru un părinte să abordeze altfel situațiile. Pentru ca acest lucru să fie posibil, munca e nevoie să o facem cu noi înșine. Pentru că le suntem exemplu toată viața! Nu conștientizăm pe deplin acest aspect!

De exemplu ne învățăm copiii să își urmeze visurile.

Noi ne urmăm măcar un vis?

Ne învățăm copiii să „nu facă în X situație ca noi/să nu fie ca noi!” – ei sunt ființe diferite de noi și ei nu ne cunosc pe noi cei care am fost acum 20 de ani!

Cu cât ne arătăm mai umani în fața lor, cu cât dăm măștile jos în fața lor, cu atât ne îmbunătățim relația cu ei! Pentru că ne-o îmbunătățim cu noi înșine în primul rând!

Copiii noștri ne sunt oglinzi. Copiii noștri se vor încăpățâna în fața noastră până când vom învăța să „nu-i mai dresăm!” – pentru că asta facem, de fapt!

Copiii noștri ne simt! Indiferent că sunt aproape fizic sau nu! Știu, poate unora le sună nebunească ideea.

Ne simt dintr-un mesaj.

Ne simt din tonul vocii la telefon.

Ne simt brusc, printr-un gând care le vine despre noi.

Continuăm să jucăm teatru în fața lor?

Continuăm să-i „hrănim” cu bani și bunuri materiale, care nu umplu golurile create prin lipsa noastră de prezență?

Le strigăm că nu ne respectă, dar noi cât ne respectăm pe noi înșine și pe soț/soție? Cum îi vorbește tatăl mamei lui? Dar invers?

Sau

Ce le spunem și îi învățăm devenim mai întâi noi?

Zi de zi.

Cu bune.

Și cu mai puțin bune.

Mai umani.

Îi vrei binele copilului?

Lucrează cu tine!

Fii vulnerabil, dar asumat!

Învață să faci diferența între victimizare și vulnerabilitate!

Vindecă-ți rănile și vei îmbunătăți relația cu copilul tău!

Poți începe călătoria spre tine cu această carte, „Rănile emoționale. Cum să devenim mai buni prin ceea ce ne provoacă suferință, scrisă de Carole Rinaldi și Anne Ghiringhelli.

Ascultă-ți nevoile pentru a ști să asculți realmente nevoile copilului tău!

Vei învăța să asculți și strigătul lui tacit!

Privește-ți sufletul în ochi când te uiți în oglindă și vei înțelege atunci și ce spune privirea copilului tău!

––––––––––––––––

– Mami, mi-e dor de tine, cu tine acasă!

– Te văd! Sunt aici! Ești în siguranță! Iartă-mă! Atât am știut și putut, realmente, atunci!  – și mi-am îmbrățișat fiica adolescentă, cu prezență, cu emoție și lacrimi care ne-au purificat sufletele! Și m-a îmbrățișat și ea, cu prezență, cu emoție și eliberare!

Pentru că da, putem fi părinții de care au nevoie copiii noștri!

Putem învăța să ne traducem emoțiile la orice vârstă!

*Acest articol a fost scris pentru SuperBlog 2025.
Titlul probei #9: Editura NICULESCU – Cartea care nu există (încă)
Sursă foto 0, 1, 2: https://www.niculescu.ro/
Sursă foto 3: generată cu ChatGPT

• autor carte
• competiție SuperBlog
• editura niculescu
• publicare carte
• superblog
• traducator
• traduceri