Dragă mamă,

Mândria nu ne-a lăsat să ne bucurăm de multe momente care ar fi putut fi extrem de frumoase și fericite. Rănile nu ne-au lăsat să ne îmbrățișăm cu căldură, căci ne loveam în ele și le simțeam durerea ca sulițe ascuțite. Orgoliile noastre au dus multe lupte aprige, „însângerate” și au lăsat răni atât de adânci, că nici nu mai știam de ce ne sunt sufletele atât de împietrite. Învăț din ele, pentru că nu vreau să mă las subjugată de greșelile tale, doar pentru că așa e genetic. Învăț din ele pentru copiii mei, pentru a mă ridica deasupra răului, deasupra orgoliilor pline de frici, de invidie și ranchiună, care cu cât rănile sunt mai profunde, cu atât și ele devin mai mari și se hrănesc mai mult din răutate. Nu mă mai las doborâtă de vorbe și jigniri, de țipete și rânjete diabolice. Nu mă reprezintă. Oricum m-ai fi numit, nu mă mai simt, pentru că știu cine sunt în interior și doar asta contează pentru mine acum. Sunt lecții de viață pentru mine, să devin un om mai bun. Poate și pentru tine au fost lecții de viață, dar te-ai lăsat doborâtă de durere și obosiseși să mai lupți. Te cred și te înțeleg acum, pentru că și eu am simțit cu spaimă o oboseală copleșitoare în care am vrut să renunț. Să renunț la tot. Dar aleg să îmi promit în fiecare zi să fiu un om mai bun, mai matur, mai înțelept. Aproape nimic din ce ai fost tu. Sau din ceea ce, de fapt, ai arătat la exterior din răni înțepenite pe trecut și pe regrete. Oricum, dacă stau să mă gândesc, cine ai fost? Rea? Bună? Credincioasă? Diabolică? Pentru liniștea mea, aleg să cred că ai fost bună, dar nu ai știut să te faci înțeleasă și, astfel, ai ajuns la fapte întunecate și vorbe diabolice, pentru că se strânseseră prea mulți „demoni” cu care ai renunțat să mai lupți și uneori te-au îngenuncheat și ai rămas acolo, neputincioasă. Te iert. Te eliberez. Te-am iertat. Te-am eliberat. A fost o luptă dură. Cu tine. Dar mai ales cu mine însămi. Uneori cu viața. A fost o luptă să ajung aici, dar calea care mi se deschide trebuie continuată, nu trebuie să mă întorc din drum, nici măcar capul să-l întorc timp de o secundă. Nici măcar o scurtă privire nu vreau să mai arunc peste umăr la ce a fost sau, dacă o fac, o voi face pentru a privi în urmă fără niciun sentiment negativ, ci doar ca să mă felicit că am învins. Am învins răul. Din mine. Din tine. Din toți cei răniți.

Te iubeam. Erai mama mea. Dar te-am și urât. O, da, au fost zile în care te-am urât cu toată ființa mea și mă făceai să mă simt atât de neputincioasă. Voiam să-mi fii prietenă. Voiam să mă iei în brațe, să-mi spui că o să fie bine. Că o să treacă. Te-am urât, pentru că erai adultul, care trebuia să mă apere și să mă protejeze de monștri, de oamenii răi, de lupul cel viclean, dar tu ai ales să mă cerți, să dai vina pe mine pentru tot, pentru absolut tot, să țipi, să urli cu disperare și nebunie în priviri, să mă muști, să mă denigrezi, pe mine, copilul tău.

Dar te iert. Eu, adultul de azi, nu copilul din mine, oricum am eliberat și copilul rănit și speriat din mine. I-am dat drumul. Te iert pentru că ai fost un suflet rănit la rândul tău, o minte care cerea în surdină ajutor și nu-l găsea nicăieri. Ai fost în pragul disperării și nimeni nu te-a ajutat și nu te-a înțeles. Nici măcar eu. Sau poate am făcut-o, dar alții ne-au stat în cale. Sau mândria. Sau orgoliul. Toți am ales să te punem la zid, să te arătăm cu degetul, să te lovim. Și uneori te-am lovit atât de tare! Dar am făcut-o, pentru că ne durea, durea sufletul în noi, ne îngenunchea răutatea… răutatea asta care s-a transmis ca un virus de la o generație la alta, ca o boală ce a supt tacit bucuria și iubirea!

Te eliberez și voi încerca să-mi aduc aminte întâmplările noastre frumoase. Încerc să le găsesc pe undeva prin amintiri. Sau să le caut în suflet?

*Aceste rânduri au fost așternute în urmă cu aproximativ un an. În momentul în care m-am hotărât acum vreo patru săptămâni să public acest articol, lucrurile aveau să ia o întorsătură pe care v-o las în versurile de mai jos:

DOR DE MAMĂ, DOR!

Cu ochi înlăcrimați, dar sufletu-mpăcat

Mă uit spre tine cum ai plecat.

Și mă gândesc, mă gândesc mereu

Câte am fi putut face, tu și eu.

Nimic nu mă mai oprește-n această clipă,

Nimeni și niciun rău nu ne mai stă-n cale

Să stăm de vorbă una cu-alta fără frică,

Te văd oriunde-acum, de aici și până-n zare.

Acum ești liberă să te bucuri din plin,

Acum picioarele-ți sunt libere să pășești în orice loc,

Acum ești liberă să nu simți niciun chin,

Acum ești liberă să ne veghezi cu iubire și noroc.

Și de te vei întâlni cu alții-acolo sus,

Care fără să spună și ei s-au dus,

Spune-le că pe toți noi i-am iertat

Și roagă-i să ne ierte și să ne vegheze făr’ de păcat.

Acum ești iar făr’ de vârstă și frumoasă,

Suflet chinuit ce-ai fost, lumea că-ți semăn spune,

Iar eu, cu sufletu-mpăcat și voce duioasă

Îți repet că te-am iertat în orice lume.

Îți promit, acum în ceas de zori,

Că pace voi încerca să fac printre negri nori

Ce-atâția ani au apăsat pe suflete-nfrigurate

Și pe inimi împietrite de frici și de păcate!

Voi alina răni acolo unde frica pe tine te-a ținut în loc,

Voi sparge coaja groasă de nămol întunecat și-mpietrit

Acolo unde tu ți-ai pierdut răbdarea-n praf și foc,

Voi fi iubirea ce nici tu, nici eu să primim n-am reușit!

Dragilor, nu lăsați rănile și fricile să vă dicteze viața. Învățați să vindecați și să spuneți cu curaj și dragoste ce aveți de spus, apreciați fiecare moment alături de părinții voștri, alături de frați și surori, copii, nepoți și prietenii adevărați. Sunt mulți părinți care au făcut și fac rău copiilor lor, este foarte adevărat! Dar învățați să iertați. Pentru liniștea voastră! Iertarea nu înseamnă că sunteți de acord cu comportamentul lor și nici că sunteți toleranți. Iertați, dar fără să aveți așteptări de la ceilalți, fără a continua să-i judecați pe alții prin filtrul gândirii voastre. Nu puteți schimba pe nimeni, oricât v-ați dori, dacă nu o fac ei înșiși. Și dacă fac schimbări, poate nici nu fac acolo unde vă așteptați și tocmai din această cauză este bine să ne curățăm de așteptări, dar să avem ochii deschiși și la schimbările lor și să le apreciem, să le felicităm. Totul se întâmplă cu pași mici. Acordați a doua șansă oricărei persoane care considerați că merită. Acordând unei persoane o a doua șansă, v-o acordați totodată și vouă, privindu-vă pe voi înșivă dar și pe ei cu ochi noi, nu în baza unor tipare din trecut. Trăim într-un cerc în care oameni ne rănesc dar și noi, la rândul nostru, intenționat sau neintenționat rănim pe alții. Scopul nostru este să ne scuturăm de praf și să fim mai buni, mai buni pentru noi înșine, dar nu putem fi mai buni dacă ținem cu dinții de trecut! Nu putem fi mai buni atâta timp cât continuăm să-i judecăm pe alții, să arătăm cu degetul spre ei și văicărindu-ne că ne-au făcut rău! Viața trece prin fața noastră cu pași grăbiți uneori! Cum o privim? Cum alegem să ne-o trăim?

 

 

 

• bucurie
• bunatate
• dor
• iertare
• iubire
• lectii de viata
• mama
• viata
• vindecare