Locul în care tinerețea oprește timpul

Într-o oarecare zi arzătoare de iulie, m-am pus pe telefoane pentru a rezerva o cameră la Cluj pentru mine și piticul din dotare. Cu stupoare aveam să aflu că mai totul era ocupat din cauza concertului Depeche Mode. M-a cam apucat panica, ce-i drept! Mă și vedeam dormind pe sub vreo streașină. Ah, și ce m-aș cam fi dus și eu la concert de dragul vremurilor adolescentine! Dar nu, trebuia să trăiesc emoția unui examen de admitere. Nu al meu, normal. În căutarea mea tehnologică, am găsit la un moment dat un loc ce mi-a atras imediat atenția. Un hostel. Știam de conceptul de hostel de pe vremea când eram copil în alte țări, dar m-a uimit să găsesc așa ceva aici, în România! M-am îndrăgostit de locul acela imediat. Am format numărul. Piticul din dotare se gudura ca un cățeluș bucuros pe lângă mine (văzuse pozele pe site. Văzuse cățeii).  Mi-a răspuns un tip. Vocea lui emana tinerețe și, totodată o politețe neprotocolară, dar caldă. No, se vedea că nu e de prin părțile noastre. Ce să mai! A avut tipul (pe care aveam să aflu că îl cheamă Bogdan) un stil de a vorbi necontenit (dar nu la modul acela de-ți dai ochii peste cap și te întrebi când are de gând să încheie monologul, că-și face reclamă), ci la modul ăla în care începi să arzi de nerăbdare să vezi locul respectiv, că ceva începe să-ți spună că sigur te vei simți ca acasă (sau chiar mai bine, că mai evadezi de ceva responsabilități casnice 😛 ). Acum, stați să vă explic și de ce era tipul așa de vorbăreț. Eu, în mentalitatea mea îngustă românească (pe care, apropos, nu credeam că o am, dar se pare că, înaintând în vârstă, mă acaparase puțin așa, strecurându-se în capul meu ca un șarpe tacit), m-am cam panicat când am auzit că sunt câteva paturi suprapuse în fiecare dormitor. Mă și vedeam într-un dormitor din ăla de armată! Păi în acel moment, vă dați seama că mi-au trecut prin cap tot felul de scenarii în fracțiune de secundă: „Yoy! Dar cum așa? Bărbați și femei laolaltă? Dar unde mă schimb? Dacă sforăi? Dacă sforăie careva? Ce caut eu acolo, femeie în toată firea (ce o însemna și asta?) printre puștani? Studenți!!! Studenții sunt petrecăreți!!! Ce or consuma?” Ca să nu întind coarda să înșir griji despre anumite aere naturale… Ei, băiatul parcă m-a simțit. Sau poate mi-au ieșit pe gură câteva dintre temerile mele? Tot ce e posibil. A-nceput să-mi descrie locul într-un mod omenesc, natural, simplu. Și fix asta mă atrage, mai ales când e vorba de cazare: sinceritatea. Nu acea răceală de business, cu voce mecanică și parcă același limbaj de lemn. Nu, îmi vorbea ușor stângaci (probabil eu am creat situația), dar s-a încins apoi o conversație de parcă ne știam de vreo 100 de ani. Și cum piticul din dotare m-a pus să întreb de cățeii din poză și trăgea cu urechea, ne întinserăm muică să vorbim despre iepuraș, despre pisic, despre câini, despre grădina ecologică, despre varianta cu dormitul la cort. Deja copilul-cățeluș mă implora să mergem acolo! Deja punea în aplicare privirea de cățel-cerșetor!

După 12 ore de tâgâdâm-tâgâdâm cu trenul care nici habar nu mai aveam cum arată (îmi făcusem planuri că o să dorm în tren, în compartiment, numai că… așa ceva nu mai există) pe timp de noapte, în care mai întâi ne-am sufocat în căldura sardiniană a unui vagon în care AC-ul se defectase (normal, numai în vagonul nostru, dăăă!), ne-am dârdâit apoi de pe la 9 seara că începuseră să facă exces de zel cu AC-ul… Cât despre amorțeala foită din tren nici nu mai vorbesc. Dar eram bucuroasă. Eram doar eu și copilul. Timpul nostru. Puiul căruia i-au crescut aripi (când, așa de repede???) și vrea să înceapă să le folosească. Puiul care încă mai are nevoie de mama lui. A, dar să revenim, că nu este un articol cu nostalgii și batiste.

Ei, și pe la 6 și ceva ajunserăm și noi la Youthink Hostel. O linișteeeeeeee de ne era și teamă să pășim. „E de bine!” – mi-am spus în sinea mea, pentru că, probabil, șarpele acela de mentalitate românească îmi mușca prin minte gânduri că o să găsesc făpturi tinere căzute la datorie după un război depeche-modian cu alcool și tutun și sticle goale lipite de obraji. Nici vorbă! Se dormea frumos, pe rupte! Am lăsat bagajele și am plecat la universitate, la fel de tiptil (zicem noi).

Când am revenit noi după-masa, am început să facem cunoștință cu cei pe care i-am găsit acolo. Multe nații. Ce frumos! Extraordinar! Toți tineri, toți zâmbitori! A, mă scuzați! Era și un domn mai în vârstă, australian. Se umbla în liniște, cu respect unii față de alții. Se făcea schimb de zâmbete, de un „Hello!”. Vaaaaai! Cât îmi aducea aminte locul acesta de o școală dragă sufletului meu! Curtea… nu mai spun! Pomi, mese, scaune, hamace, o grădinuță eco etajată și un nuc mare și frumos care mi-a atras imediat atenția în colț. Cum spuneam, atmosferă ca acasă. Fiecare își pregătea masa și apoi curăța după el și spăla vasele. Simțul responsabilității! Simțul respectului!

Și ne petreceam zilele în curte vorbind cu câte cineva. Fiecare era fascinant. Să vorbești despre țara ta, a altuia, despre obiceiuri. Se îngrijeau Bogdan și Claudia (bine, mai mult Claudia, scuze Bogdan!) să ne alinte cu muzică faină și arome de lemn și bețișoare arse. Cum să nu fii ZEN în așa loc? Bogdan, tipul de la telefon. Un băiat simplu, cu un bun–simț extraordinar, care necontenit se agita (la propriu, cu corp cu tot) să fie totul bine. Iar Claudia, de fapt Claudiile, nu mai spun! Foarte prietenoase și calde! Claudia S (o voi numi așa, pentru că e din Sibiu) m-a uimit despre câte subiecte putea să discute. Într-o engleză foarte faină! Simt că aș fi putut sta de vorbă cu fata asta zi și noapte și tot am mai fi găsit ceva de vorbit. Cu gust pentru artă, pentru frumos, cu cunoștințe geografice care m-au făcut să mă simt miiiiică, mică de tot!

Ah, și aveam să vorbesc din nou engleză. Cel mai fain era seara, când ne strângeam mai mulți și povesteam. Ne încingeam la discuții geografice, politice sau culturale, fiecare dorind să știe mai multe despre specificul țării celuilalt. Acestea sunt momentele în care realizezi că avem o țară extrem de frumoasă, pentru că sunt atâtea locuri pe care le putem recomanda turiștilor străini să le viziteze. Ne-am încins și la un joc de cărți cu câțiva băieți din Germania. Timpul efectiv parcă se oprește în loc. Acolo se pierd etichetele de tânăr, senior, de român, brazilian etc. Acolo te simți om și atât. Fără vârstă. Fără naționalitate. Fără eticheta lipită atâția ani pe frunte că ești dintr-o anumită zonă a României. Și pe cât vorbești mai mult, cu atât parcă îți dai seama cât de puține știi și cât de minunați suntem ca oameni, cât de minunat este acest loc numit Pământ și cât de mic devine când îți ies în cale oameni tocmai de la celălalt capăt al planetei. Sunt unii tineri care își iau pauză de la studii înainte de facultate și-și pun rucsacul în spate să se aventureze în lumea largă, să învețe, să cunoască, să afle mai multe și, de ce nu, să se descopere pe ei înșiși. Un loc în care nu mi-am recunoscut nici propriul copil: râdea cu poftă și și-a dat la o parte multe carapace, îndrăznind să vorbească în limba engleză, să se întindă la discuții și îi citeam bucuria în ochi că era rupt de locul din care veneam noi unde mentalitatea pare să fi rămas în mare parte înțepenită undeva pe la secolul XIX. Sau XVIII?

În prima noapte am dormit în cort. Gândul meu parcă a alergat în Univers și s-a întors tacit fix în mintea lui Bogdan. Doream să dorm cu piticul din dotare fix sub nucul din colț. Și exact acolo ne-a întrebat dacă vrem să dormim. A plouat în acea noapte, dar sunetul picăturilor de ploaie care loveau pânza cortului și lumina fulgerelor au făcut să fie o noapte cu un somn extrem de profund, relaxant și odihnitor. Abia în ultima seară am reușit să mă bucur și eu de un hamac. Atunci am avut ceva timp la dispoziție să mă răsfăț. M-am scufundat în el, cu ochii spre cer, privind imensitatea albastră printre ramurile legănate ale unui copac, respirând profund aerul proaspăt, de parcă voiam să acumulez rezerve pentru tot anul în care urma să fiu în orașul meu sufocat. Nici nu-mi venea să cred că sunt în buricul Clujului, o liniște ruptă de realitatea unui oraș mare și aglomerat.

Picioare de copil liber

Am uitat să vă spun că și clădirea are o poveste. O poveste interesantă de iubire din vremuri de demult, dar vă las pe voi să o descoperiți când veți călca pragul acestui hostel.

Să nu uităm animăluțele: Roua, o adorabilă divă din rasa mioritică, extrem de prietenoasă și inteligentă, Mooggie-Booggie care este un nebunatic și jumătate dependent de compania divei mioritice, Petrică (zis și Petre) cel țopăit, cu urechi lungi și gri și motanul Iliuță care făcea ce știe mai bine să facă un motan, făcându-și apariția tiptil și spionând uneori superior și plictisit de pe geamul de la baie, fix deasupra celor care se strângeau la masa din curte.

Cum spuneam, nedespărțiți
Iliuță, făcând ce știe el mai bine 🙂

Și, înainte de a încheia, să nu-l uităm nici pe Șoni, un om extrem de simplu din toate punctele de vedere, dar cu o privire plină de bucuria lucrurilor mărunte, care duce către un suflet cald, un om care, în toată simplitatea lui, m-a uimit prin ambiția lui de a mai „ciupi” câte un cuvânt și în alte limbi, dar și bagajul său de cunoștințe.

Prin urmare, dacă vârsta ta biologică nu este tocmai la ceas de tinerețe, dar sufletul îți este vioi și zglobiu, mergi la Youthink Hostel. Dacă ai o minte deschisă și dorești compania unor oameni frumoși și liniște, acest loc este pentru tine. Dacă ești tânăr și vrei să călătorești, fă un popas și aici. Dacă ai sufletul împietrit și mentalitatea îți este mărginită, acest loc este cu siguranță și pentru tine! Pentru că e un loc al tuturor: cu și pentru oameni. Fără etichete. Fără vârstă. Fără naționalitate. Un loc în care tinerețea oprește timpul.

Menționez că nu este o reclamă plătită, ci un articol scris din proprie inițiativă despre un loc deosebit, cu oameni frumoși. Vă mulțumesc, dragilor și sper să ne mai vedem!

18 comentarii

  1. Eu am avut bilete la Depeche Mode, dar n-am gasit cazare in Cluj decat la Baisoara. Am zis ca nu facem 30 de kilometri dus si altii intors ca sa ma tropai intr-o seara. E drept ca am fost la unul din concertele din Bucuresti si nu era ca si cand nu i-as fi vaut vreodata. Biletele le-am vandut. Pentru UNTOLD m-am descurcat, am gasit cazare.

  2. Sincer, am citit articolul pe nerăsuflate. Data viitoare când merg la Cluj acolo mă voi caza, pentru că am mai trăit o dată experiența conceptului de hostel în Germania și mi-a plăcut super mult diversitatea acelui loc

  3. Ce experienta faina ai avut! Ma bucur! Stiu si eu un hostel foaaarte fain la bucuresti. De unde ati venit de ati stat 12 ore pe drum? stiu ca e groaznic, am facut eu 16 de la Galati la Cluj, luase foc locomotiva si am stat vreo 3 ore intr-o gara :))

    1. Mulțumesc! Da, astfel de întâmplări parcă ne mai trezesc puțin din amorțeala de zi cu zi. Aoleu, numai în Ro se putea întâmpla așa ceva! :)) E amuzant când te uiți în urmă, nu?

    1. Îți mulțumesc sincer, Potecuță! Despre asta e (sau ar fi frumos să fie) viața, nu? Despre oameni, locuri, emoții, căldură, sinceritate…

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *