O clipă. Doar o clipă…

Îmi beau cafeaua în liniștea unei dimineți amorțite și somnoroase. Undeva, în depărtare, aud totuși lătratul unor câini. Nici nu știam că sunt atât de mulți câini într-un cartier orășănesc, între blocuri. Fiecare sunet al glasului lor ce străpunge aerul rece până-n bucătăria mea, până la urechile mele, îmi săgetează sufletul, inima și toată ființa cu sulițe sângerânde de dor, tristețe, durere, neputință și furie. Simt apoi cum lacrimi fierbinți mi se rostogolesc pe obrajii febrili. Sunt febrili de câteva zile-ncoace, de când s-a-ntâmplat. Și, totuși, febră nu am. Simt febrilitatea unor emoții și trăiri pe care doresc să le îmbrățișez din plin, dar mi-aș fi dorit să nu fie nevoie de ele. Îmi mai înghit un suspin și sorb încă o gură de cafea, apoi respir profund încă un fum de țigară. Doamne, cât doare! Doamne, ce hău am în suflet!

Aud câinii cum latră-n continuare și nu-i mai suport, dar o altă parte din mine mă liniștește că ei nu au nicio vină. De ce să-i urăsc?

Nu am dormit bine noaptea. Imaginea cu tine, cățelul nostru drag, atât de drag, cum îți dai ultima suflare-n brațele mele, îmi rulează-n minte parcă pe Repeat, deși eu nu o chem. O imagine traumatizantă. Așa cum este și imaginea ochișorilor tăi strălucind în noaptea neagră, cu privirea îndurerată și neputincioasă către noi. Imaginile astea mă-nvăluie în fiori reci care mă trezesc din orice stare somnolentă, cuprinzându-mi fiecare por al ființei mele.

Ai mâncat cu noi, în curte, ne simțeam bine cu toții, ne-am jucat cu tine și ai stat în brațele noastre. Te adusese și pe tine la țară, să zburzi liber, că tare mult îți mai plăcea! Am fost și noi într-o mică vizită, să ne simțim bine. Unde, pe unde ai reușit să ieși? Cum de nu te-am văzut? Cum, într-un loc în care noaptea trece o mașină la 2 ore, atunci… fix atunci? Cum și de ce? Mai aveam puțin și plecam cu toții la căsuța noastră, urma să dormi în brațele noastre, în pat cald. Încă am impresia că nu e adevărat. Încă sper că e un vis din care trebuie să tragă cineva de mine, să mă trezesc. Dar liniștea apăsătoare din casă mă trezește, îmi reamintește că asta e realitatea. Nu mai ești…

Te-am adus la Craiova cât am putut de repede, erai înfășurat în pătură, ținut în brațe și iubit, iar eu am condus. Am sunat medicul pe drum, te-am luat la mine-n brațe să te țin pe scări cât l-am așteptat. A fost cel mai lung drum, cea mai lungă așteptare… până când… nu ai mai rezistat și… în brațele mele… ÎN BRAȚELE MELEEE!!!

Te-am așezat pe masă când a ajuns medicul și te-am lăsat cu V. Nu știu care dintre noi doi era mai sfâșiat de durere, că durerea era imensă. Am fugit înapoi pe scară, nu te puteam privi acolo, încă mai speram… speram… până când medicul a venit la mine și doar m-a privit, tăcut… Am început să plâng și am grăit cu glas sugrumat „Înțeleg!”. Eram într-o stare de șoc, voiam să plâng, dar nu aveam lacrimi. Voiam, de fapt, să urlu, să țip, să jelesc și mă întrebam „Cum le spun eu fetelor?”

M-am dus înapoi în sală și te-am jelit amândoi cum nu știu dacă am jelit pe cineva vreodată. Apoi medicul s-a oferit să te pună-ntr-o cutie, dar i-am spus că dorim să rămâi în păturica aceea. Nu ne-a lăsat pe noi, s-a oferit să o facă el și a făcut-o cu atâta blândețe, cu atâta finețe…

A doua zi, te-am dus înapoi la țară, la curticica noastră frumoasă și mi-a răsărit un licăr de bucurie că, fără să spun nimic, V. a decis să te îngropăm în locul pe care eu îl ador cel mai mult în acea curticică, un loc în care visez să am la anul mobilier de grădină și hamace, unde să beau cafeaua, să scriu și să citesc. Un loc înconjurat de copaci înalți, unde mijlocul este liber și plăcut umbrit de frunzele și crengile lor ocrotitoare. Voi citi, voi scrie și voi bea cafeaua, știind că ceva, o amintire, o adiere, o energie a ta va fi acolo!

Lacrimi fierbinți mi se rostogolesc din nou pe față. Am fumat ultima țigară din pachet și-mi doresc să fie și ultima țigară fumată de acum înainte. Nici chipsuri nu am putut să mai mănânc aseară când priveam un film cu B, mi-a rămas pur și simplu blocată-nghițitura-n suspinul care voia să iasă. Lipseai tu, pentru că nu puteam mânca chipsuri fără tine. Dădeai cu lăbuța, că voiai să ronțăi și tu alături de noi, de multe ori ne amuzam, dar uneori mă mai și supăram pe tine, că mă zgâriai cam rău când erai disperat de poftă. Ce mai iubeai chipsurile! Aș da orice acum să mă zgârii iar cu lăbuța!

Am știut că o să doară când va veni o zi ca asta, dar nu am știut că va durea atât, dar atât de mult! Și nu mă mai interesează ce vor spune unii care fie nu sunt iubitori de animale (și acest lucru îmi spune multe despre ei), fie nu au avut un animăluț, să știe cum e să primești iubire necondiționată, o mare lecție pentru noi, oamenii, de la ele.

E un mare gol în sufletele noastre. Poate pentru că golul acela este absența iubirii pure, nu ne-a învățat nimeni cum să iubim și atât. Și să ne lăsăm iubiți. De la animăluțele noastre putem învăța bucuria pură, ele doar se bucură și atât și manifestă această bucurie fără rețineri. De la animăluțele noastre putem învăța să nu mai avem frici, să trăim aici și acum, într-un prezent care e singurul ce contează. Putem învăța multe de la animăluțele noastre, iar noi, ăștia patru, cred că fiecare dintre noi avem o lecție de învățat de la Fido, al cărui nume poate nu întâmplător înseamnă „credincios”.

Fido, fioros… cică…

Ai fost, ești și vei fi un cățel aparte și foarte iubit, pentru că exiști și vei exista în amintirile noastre frumoase cu tine, ai avut, ai și vei avea un loc aparte în inimile noastre, indiferent dacă ne vor mai traversa viața și casa alți căței. Ai fost un membru al familiei, și vorba lui M., ai fost un cățel plimbat și la mare, și la munte și la Dunăre, și chiar la concurs de dans.

Îți mulțumim, Fido, pentru aproape 11 ani în care ne-ai iubit și acceptat așa cum suntem, în care ne-ai bucurat și înveselit, în care am trăit emoții intense cu tine și datorită ție, ani în care ai știut să ștergi lacrima primei iubiri adolescentine neîmpărtășite, în care ai vindecat răceli și ai scăzut febra, ani în care am râs cu și de tine, ani în care sperăm din toată inima că și tu ai fost fericit să faci parte din familia noastră. Îți mulțumim!

Întinderea de dimineață
Fido răsfățatul, în versiunea pufoșenie

You may also like

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *